joi, 28 aprilie 2011
marți, 26 aprilie 2011
Murătura
După o masă prea îmbelşugată merge o murătură, pentru stimularea digestiei.
În planul relaţiilor locale am avut şi eu parte de o chestie similară. Un ins, genul „ofuscatus mobile” cum l-ar defini Road Runnerul animat. Un învârtit prin anumite cercuri, mai mult sau mai puţin (înclin spre această din urmă variantă) intelligence. Scormonitor prin gunoaie, căutând ceva care să miroase puţin, dorindu-se provocator. De fapt, un obosit, „pensionar” provincial, eşuat, refugiat în spaţiul virtual din lipsă de ocupaţie. Agaţă pentru a doua oară. Dacă primele intervenţii s-au terminat lamentabil pentru eul (nu spun ego pt că îi respect semnătura postată aiurea pe net) dumnealui i-a căşunat mai rău pe subsemnata. Recidivează cu atacuri la persoană, postându-le sub nasul meu. Ei, uite că frecţia la piciorul de lemn al spaţiului virtual nu ţine.
Pentru bibliografia minimală a psihologiei aplicate să circule pe la specialişti. Dacă îi roagă frumos poate o să fie ajutat...
În ceea ce mă priveşte:
1. EL. Răspunsurile politicoase nu îi convin, vrea mai mult.
2. EU. Polemici cu astfel de specimene ameţite nu port.
3. Tot EU (e blogul meu, nu-i aşa?) Alungarea vizitatorilor neciopliţi care devin agresivi se poate face prin spam, dar pot reveni oricând sub altă identitate, alt mail ori prin anonimat (varianta predilectă a specimenului). Aşa că institui rubrica blam & spam (mergea şi varianta gazeta de perete).
Aviz amatorilor.
Cine încearcă se alege cu un bobârnac (la fel de virtual) peste nasul lung...
În planul relaţiilor locale am avut şi eu parte de o chestie similară. Un ins, genul „ofuscatus mobile” cum l-ar defini Road Runnerul animat. Un învârtit prin anumite cercuri, mai mult sau mai puţin (înclin spre această din urmă variantă) intelligence. Scormonitor prin gunoaie, căutând ceva care să miroase puţin, dorindu-se provocator. De fapt, un obosit, „pensionar” provincial, eşuat, refugiat în spaţiul virtual din lipsă de ocupaţie. Agaţă pentru a doua oară. Dacă primele intervenţii s-au terminat lamentabil pentru eul (nu spun ego pt că îi respect semnătura postată aiurea pe net) dumnealui i-a căşunat mai rău pe subsemnata. Recidivează cu atacuri la persoană, postându-le sub nasul meu. Ei, uite că frecţia la piciorul de lemn al spaţiului virtual nu ţine.
Pentru bibliografia minimală a psihologiei aplicate să circule pe la specialişti. Dacă îi roagă frumos poate o să fie ajutat...
În ceea ce mă priveşte:
1. EL. Răspunsurile politicoase nu îi convin, vrea mai mult.
2. EU. Polemici cu astfel de specimene ameţite nu port.
3. Tot EU (e blogul meu, nu-i aşa?) Alungarea vizitatorilor neciopliţi care devin agresivi se poate face prin spam, dar pot reveni oricând sub altă identitate, alt mail ori prin anonimat (varianta predilectă a specimenului). Aşa că institui rubrica blam & spam (mergea şi varianta gazeta de perete).
Aviz amatorilor.
Cine încearcă se alege cu un bobârnac (la fel de virtual) peste nasul lung...
luni, 25 aprilie 2011
Plimbarea de dupăamiază
Descoperind Romanul în pas de voie
Pe aici îţi este drumul, spuse dumnealui ! )
intre flori
sau în gropi
ambele ipostaze fiind frecvente în centrul vechi, ruină dragă a oraşului.
Pe aici îţi este drumul, spuse dumnealui ! )
intre flori
sau în gropi
ambele ipostaze fiind frecvente în centrul vechi, ruină dragă a oraşului.
duminică, 24 aprilie 2011
Love me, feed me, never leave me!
Love me, feed me, never leave me!
citat din clasicii animaţiei, Garfield
Mă simt precum Garfield (doar că lipseşte blana portocalie). Round & fat
Promit că de mâine mă apuc de sport.Azi nu......
citat din clasicii animaţiei, Garfield
Mă simt precum Garfield (doar că lipseşte blana portocalie). Round & fat
Promit că de mâine mă apuc de sport.Azi nu......
Orbs 2
Roman by night.
Azi noapte, în faţa Casei Vornicului Done (Celibidache), înainte de a merge la slujba de Înviere.
Azi noapte, în faţa Casei Vornicului Done (Celibidache), înainte de a merge la slujba de Înviere.
vineri, 22 aprilie 2011
Mirosuri provinciale 2
Aşa cum am semnalat problema ivită în privinţa volumului de studii editat la Papirus Media în urma Conferinţei Naţionale de Antropologie Urbană, prima ediţie din anul 2009, pus pe blogul editurii, în lista cu ofertele de vânzare, revin acum cu o precizare. Reprezentanţii editurii respective au fost informaţi, direct, apoi public de situaţia în care se aflau şi după câteva zile, chiar dacă nu au eliminat cartea din listă, au adăugat o notă explicativă.
Iată: “32. Conferinţa Naţională de Antropologie Urbană, Ediţia I, Roman, 23-25 septembrie 2009, [interior alb-negru, format A4, hârtie de 80 g, coperta policromie 250 g,], Bucureşti, 2010 - stoc epuizat.
Notă: Volumul a fost distribuit gratuit celor implicaţi în proiectul "Oraşul nostru", realizat de Societatea Culturală "Clepsidra" cu sprijinul AFCN. Acesta NU a fost comercializat, fapt specificat şi prin menţiunea "Volum nesupus comercializării" de pe pagina de gardă. De accesul la volum au beneficiat şi participanţii la lansarea festivă a acestuia.”
Comentând cele întâmplate, e clar că era necesară măcar această precizare pentru că nu apărea nicăieri în listă informaţia că volumul nu este pus în vânzare (pagina de gardă nu apărea pe nicăieri scanată, aşa că eventualii doritori nu erau nicicum informaţi decât că este stoc epuizat, nu şi asupra faptului că volumul nu poate fi comercializat şi nici reeditat).
Dacă se mizează pe “mulţi văd, puţini cunosc” este o atitudine neelegantă. Locul acestui volum nu era în lista cărţilor puse în vânzare, ci în lista cu realizările editoriale din ultimii ani. Asta era cu totul altceva.
Nu le facem proces de intenţie. Oricine poate greşi. Consider că este mulţumitoare reacţia responsabililor editurii, fie şi în ceasul al 12-lea. Deşi ar fi fost mult mai bine dacă nu se ajungea în această situaţie neplăcută. Puţină atenţie şi ceva mai mult profesionalism nu strică nici în provincie.
Mulţumim pentru înţelegere.
Iată: “32. Conferinţa Naţională de Antropologie Urbană, Ediţia I, Roman, 23-25 septembrie 2009, [interior alb-negru, format A4, hârtie de 80 g, coperta policromie 250 g,], Bucureşti, 2010 - stoc epuizat.
Notă: Volumul a fost distribuit gratuit celor implicaţi în proiectul "Oraşul nostru", realizat de Societatea Culturală "Clepsidra" cu sprijinul AFCN. Acesta NU a fost comercializat, fapt specificat şi prin menţiunea "Volum nesupus comercializării" de pe pagina de gardă. De accesul la volum au beneficiat şi participanţii la lansarea festivă a acestuia.”
Comentând cele întâmplate, e clar că era necesară măcar această precizare pentru că nu apărea nicăieri în listă informaţia că volumul nu este pus în vânzare (pagina de gardă nu apărea pe nicăieri scanată, aşa că eventualii doritori nu erau nicicum informaţi decât că este stoc epuizat, nu şi asupra faptului că volumul nu poate fi comercializat şi nici reeditat).
Dacă se mizează pe “mulţi văd, puţini cunosc” este o atitudine neelegantă. Locul acestui volum nu era în lista cărţilor puse în vânzare, ci în lista cu realizările editoriale din ultimii ani. Asta era cu totul altceva.
Nu le facem proces de intenţie. Oricine poate greşi. Consider că este mulţumitoare reacţia responsabililor editurii, fie şi în ceasul al 12-lea. Deşi ar fi fost mult mai bine dacă nu se ajungea în această situaţie neplăcută. Puţină atenţie şi ceva mai mult profesionalism nu strică nici în provincie.
Mulţumim pentru înţelegere.
Impotenţa socială (sau fustiţa din blăniţă)
Să ne băgăm în seamă. Nu e un îndemn. Este o constatare a unui mecanism intens practicat, uşor de făcut doar privind ocazional în jur. E aproape imposibil să nu dai peste câţiva băgători în seamă. Cumoştinţe, amici ocazionali şi chiar dintre colaboratori şi prieteni. Nu se pricep la prea multe, adeseori nici măcar în profesie (aceştia formează grosul intervenienţilor, pentru că cei care au o preocupare serioasă acordă timp perfecţionării proprii), dar se amestecă pe post de comentatori (neapărat dezinteresaţi şi imparţiali), cu uşoare tendinţe de intervenţie practică în treburile şi meseriile celorlalţi. Dacă mai apare şi o notă personală, o portiţă prin care să îşi poată oferi sfaturile şi vasta experienţă în relaţiile interumane…e perfect (pentru ei). Ba au chiar şi pretenţia normalităţii, a firescului cotidian. Mitică, Costică (există şi numeroase variante feminine ale specimenelor numite mai sus) au satisfacţia băgatului în seamă, mai ales că au predispoziţie naturală şi suficient timp liber pentru aşa ceva. Au şi tradiţie, care nu trebuie pusă în ecuaţie doar între sechelele regimului trecut, pe când stătea securistul după uşă să asculte ce cânţi în baie, obişnuinţa asta păcătoasă e mult mai veche. Nici nu putem da vina pe globalizare. Ţine de natura umană, dar avalanşa acestui tipar comportamental în societatea actuală este una teribil de păguboasă, nu atât pentru cei care trebuie să o suporte, cât pentru cei care o practică, datorită efectului de boomerang. Afectează oameni, relaţii şi activităţile în care sunt implicaţi, dând naştere unui climat general îmbâcsit de răutate, minciună, impostură. Până la urmă cu toţii suntem nevoiţi să ne încadrăm în aceeaşi parametri ai societăţii.
Satisfacţia sfatului gratuit nu este derivată din bunătate, din dorinţa de corectare a unor erori, din preaplinul învăţăturilor creştine (tot suntem în Săptămâna Mare). Oh, nu.
Orgasmul ajunge paroxistic tocmai din dorinţa de a înfrănge şi a murdări tot ce este frumos la celălalt. Dacă nu este ca tine… pentru că oricum nu vrei să te schimbi… atunci maculează, demolează, anihilează. Cu dinţii în jugulara sângerândă a prietenului, învaţă-l “de bine”. Mai grav, în spatele zâmbetului amical şi a atingerii mătăsos înmănuşate, agresivitatea comportamentală devine mult mai dureroasă. De aceea, prefer să îmi privesc adânc în ochi interlocutorul. Chiar dacă nu am înţeles, pe moment, raţionamentul şi interesele băgăciosului agresiv, l-am simţit. Nu i-am lăsat niciodată prietenului posibilitatea să îşi manifeste calp instinctele de vânător. Nici nu o voi face. Pentru că îmi iubesc prietenul.
Suntem nemulţumiţi de labilitatea moravurilor, de carenţele opiniei publice, de societatea moralmente şchioapă, dar nu suntem dornici de schimbare. Nici măcar cei care sunt “victimele” acestui tip de agresiune nu se implică, de regulă, în a pune la punct relaţia cu cel care agresează, ci doar constată şi eventual se retrag. Asta pentru că simt sau înţeleg că sunt minoritari.
Am ajuns să ne fie ruşine să ne exprimăm în public principiile sănătoase. Iar democraţia este contextul perfect pentru răspândirea cancerului comportamental, cadrul în care tot mai mulţi profită de atuul aparteneţei la majoritate.
Să ne întoarcem atunci la barbarie? Respectând scara evoluţiei darwiniste îmi doresc proclamarea oficială. Atunci măcar să fiu în pas cu moda…vreau fustiţă din blăniţă…
Satisfacţia sfatului gratuit nu este derivată din bunătate, din dorinţa de corectare a unor erori, din preaplinul învăţăturilor creştine (tot suntem în Săptămâna Mare). Oh, nu.
Orgasmul ajunge paroxistic tocmai din dorinţa de a înfrănge şi a murdări tot ce este frumos la celălalt. Dacă nu este ca tine… pentru că oricum nu vrei să te schimbi… atunci maculează, demolează, anihilează. Cu dinţii în jugulara sângerândă a prietenului, învaţă-l “de bine”. Mai grav, în spatele zâmbetului amical şi a atingerii mătăsos înmănuşate, agresivitatea comportamentală devine mult mai dureroasă. De aceea, prefer să îmi privesc adânc în ochi interlocutorul. Chiar dacă nu am înţeles, pe moment, raţionamentul şi interesele băgăciosului agresiv, l-am simţit. Nu i-am lăsat niciodată prietenului posibilitatea să îşi manifeste calp instinctele de vânător. Nici nu o voi face. Pentru că îmi iubesc prietenul.
Suntem nemulţumiţi de labilitatea moravurilor, de carenţele opiniei publice, de societatea moralmente şchioapă, dar nu suntem dornici de schimbare. Nici măcar cei care sunt “victimele” acestui tip de agresiune nu se implică, de regulă, în a pune la punct relaţia cu cel care agresează, ci doar constată şi eventual se retrag. Asta pentru că simt sau înţeleg că sunt minoritari.
Am ajuns să ne fie ruşine să ne exprimăm în public principiile sănătoase. Iar democraţia este contextul perfect pentru răspândirea cancerului comportamental, cadrul în care tot mai mulţi profită de atuul aparteneţei la majoritate.
Să ne întoarcem atunci la barbarie? Respectând scara evoluţiei darwiniste îmi doresc proclamarea oficială. Atunci măcar să fiu în pas cu moda…vreau fustiţă din blăniţă…
marți, 19 aprilie 2011
Traditie
Devenită parte din obişnuinţele sărbătorii pascale, gest reflex al gospodinelor mai tinere (mai puţin prezente la slujba religioasă, dar învăţate de mama acasă, uneori fără a avea răgazul să dea şi învăţătura strămoşească) pregătirea ouălor în joia sau sâmbăta din Săptămâna Mare este un obicei cu rădăcini şi semnificaţii profunde.
Ouăle "încondeiate" sunt parte din elementele de o deosebită valoare ale culturii spirituale populare şi sunt o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale.
Datorită valorii simbolice religioase, ouăle încondeiate sunt parte din ceremonialul sărbătoresc, folosite peste an şi ca obiect de decor, dar în practicarea unor ritualuri, diferenţiate pe zone. În folclor se păstrează mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai răspândită consemnează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Isus. Spre aducere aminte a sacrificiului făcut pentru umanitate repetăm anual acest gest ritual.
Prin valoarea simbolică a oului deschiderea intepretativă poate fi mult coborîtă în timp, originile fiind mult mai vechi: ciocnitul sau spartul ouălor în noaptea Învierii fac trimitere la moartea şi renaşterea din preajma echinocţiului de primăvară, fiind şi un simbol primordial, sămânţă a creaţiei, a vieţii.
Ouăle "încondeiate" sunt parte din elementele de o deosebită valoare ale culturii spirituale populare şi sunt o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale.
Datorită valorii simbolice religioase, ouăle încondeiate sunt parte din ceremonialul sărbătoresc, folosite peste an şi ca obiect de decor, dar în practicarea unor ritualuri, diferenţiate pe zone. În folclor se păstrează mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai răspândită consemnează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Isus. Spre aducere aminte a sacrificiului făcut pentru umanitate repetăm anual acest gest ritual.
Prin valoarea simbolică a oului deschiderea intepretativă poate fi mult coborîtă în timp, originile fiind mult mai vechi: ciocnitul sau spartul ouălor în noaptea Învierii fac trimitere la moartea şi renaşterea din preajma echinocţiului de primăvară, fiind şi un simbol primordial, sămânţă a creaţiei, a vieţii.
luni, 18 aprilie 2011
Măgarul lui Buridan
Mă aflu, precum măgarul lui Buridan între două adevăruri.
Verificate în timp de unii şi de alţii, de la noi sau de aiurea, acestea şi-au probat valabilitatea.
1. cultura nu se moşteneşte, se cucereşte (Andre Malraux)
2. formarea începe devreme (sau biblioteca din casă ajută la formarea intelectuală a individului încă de mic – idee susţinută cu mult aplomb de unul din profesorii mei de la universitate, la rândul său fiind din familie de profesori universitari)
Aplecarea individuală asupra valorilor culturale îmbracă însă o diversitate de forme particulare. Unii caută originalitatea cu orice preţ, deşi teoria fără fundament şi aplicabilitate practică nu face doi bani. Alţii se scaldă o viaţă întreagă, confortabil, în idei de-a gata, fără să se ostenească măcar a reflecta asupra lor (pentru că, nu-i aşa, putem şi noi mâzgăli hârtia).
Fără a face o tragedie din apartenenţa la o cultură minoră (opinie personală, nu rezonez cu ideile lui Cioran), constat că provincia se complace în promovarea unor „valori” substandardizate. Uneori fără coerenţă, fără substanţă, dar cu volum (musai).
Ar trebui să-mi afirm „patriotismul locale”, afiliindu-mă la aplauzele generalizate din varii întruniri cu iz cultural din urbe. Îmi declar însă satisfacţia refuzului, a retragerii sub sticla ermetică a ventuzei de pe spatele culturii romaşcane. Mulţumesc, dar nu. Selecţia, urmare a spiritului critic, nu ar trebui să lipsească nici unuia dintre noi. Însă interesele de grup, fie el şi „cultural”, determină evoluţia cântărilor antifonice (mai degrabă cacofonice) din spaţiul urban.
Rurbani suntem şi în cultură, acest fapt nefiind negativ şi oricum ne regăsim rădăcinile în spaţiul rural. Din nefericire suntem marginali pe sector, nefiind autocritici şi nepromovându-ne suficient ceea ce este cu adevărat valoros. Văd intelectuali ai oraşului publicând cu greu un volum, strângându-şi banii din pensie, zbătându-se să lanseze apoi către public cartea respectivă, pe care, oricum singuri nu reuşesc să o promoveze prin strategii de vânzare, fiind o pradă sigură pentru şmecherii de provincie, învârtiţii care şi-au făcut ceva relaţii şi capital pentru a avea o editură. Afacerişti care nu sunt în stare să publice ceva pe baza intelectului lor sau, dacă o fac, îşi asigură, prudenţi, mai întâi corul elogioşilor la fel de sfertodocţi ca şi ei.
O veste proastă pentru această categorie: în provincie e mult mai vizibilă manevra „culturistului” cultural. Această subspecie a intelectualităţii este tot mai larg răspândită, mult mediatizată şi autopromovată (respectând regula 1 enunţată mai sus şi fiind contravenientă la regula 2).
Iar dacă la noi cultura devine tot mai mult o afacere atunci suntem vinovaţi şi prin tăcere.
Verificate în timp de unii şi de alţii, de la noi sau de aiurea, acestea şi-au probat valabilitatea.
1. cultura nu se moşteneşte, se cucereşte (Andre Malraux)
2. formarea începe devreme (sau biblioteca din casă ajută la formarea intelectuală a individului încă de mic – idee susţinută cu mult aplomb de unul din profesorii mei de la universitate, la rândul său fiind din familie de profesori universitari)
Aplecarea individuală asupra valorilor culturale îmbracă însă o diversitate de forme particulare. Unii caută originalitatea cu orice preţ, deşi teoria fără fundament şi aplicabilitate practică nu face doi bani. Alţii se scaldă o viaţă întreagă, confortabil, în idei de-a gata, fără să se ostenească măcar a reflecta asupra lor (pentru că, nu-i aşa, putem şi noi mâzgăli hârtia).
Fără a face o tragedie din apartenenţa la o cultură minoră (opinie personală, nu rezonez cu ideile lui Cioran), constat că provincia se complace în promovarea unor „valori” substandardizate. Uneori fără coerenţă, fără substanţă, dar cu volum (musai).
Ar trebui să-mi afirm „patriotismul locale”, afiliindu-mă la aplauzele generalizate din varii întruniri cu iz cultural din urbe. Îmi declar însă satisfacţia refuzului, a retragerii sub sticla ermetică a ventuzei de pe spatele culturii romaşcane. Mulţumesc, dar nu. Selecţia, urmare a spiritului critic, nu ar trebui să lipsească nici unuia dintre noi. Însă interesele de grup, fie el şi „cultural”, determină evoluţia cântărilor antifonice (mai degrabă cacofonice) din spaţiul urban.
Rurbani suntem şi în cultură, acest fapt nefiind negativ şi oricum ne regăsim rădăcinile în spaţiul rural. Din nefericire suntem marginali pe sector, nefiind autocritici şi nepromovându-ne suficient ceea ce este cu adevărat valoros. Văd intelectuali ai oraşului publicând cu greu un volum, strângându-şi banii din pensie, zbătându-se să lanseze apoi către public cartea respectivă, pe care, oricum singuri nu reuşesc să o promoveze prin strategii de vânzare, fiind o pradă sigură pentru şmecherii de provincie, învârtiţii care şi-au făcut ceva relaţii şi capital pentru a avea o editură. Afacerişti care nu sunt în stare să publice ceva pe baza intelectului lor sau, dacă o fac, îşi asigură, prudenţi, mai întâi corul elogioşilor la fel de sfertodocţi ca şi ei.
O veste proastă pentru această categorie: în provincie e mult mai vizibilă manevra „culturistului” cultural. Această subspecie a intelectualităţii este tot mai larg răspândită, mult mediatizată şi autopromovată (respectând regula 1 enunţată mai sus şi fiind contravenientă la regula 2).
Iar dacă la noi cultura devine tot mai mult o afacere atunci suntem vinovaţi şi prin tăcere.
sâmbătă, 16 aprilie 2011
Sub deviza „nu sunt bun, sunt foarte bun”
Sub deviza „nu sunt bun, sunt foarte bun”
Trebuie să îi dea careva drept de autor primarelui. Deşi buni şi chiar foarte buni au fost şi mulţi dintre meşterii invitaţi în 2010.
Am găsit prin calculator fotografii din mai 2010, de la Târgul Meşterilor Populari de la Roman.
Chiar dacă nu foarte bune calitativ, în ele se regăsesc din exponatele târgului – podoabe, textile, împletituri, ceramică.
Sper ca anul acesta vremea să ţină cu noi, că prea a fost urât în 2010, frig şi o ploaie ca de toamnă târzie.
Trebuie să îi dea careva drept de autor primarelui. Deşi buni şi chiar foarte buni au fost şi mulţi dintre meşterii invitaţi în 2010.
Am găsit prin calculator fotografii din mai 2010, de la Târgul Meşterilor Populari de la Roman.
Chiar dacă nu foarte bune calitativ, în ele se regăsesc din exponatele târgului – podoabe, textile, împletituri, ceramică.
Sper ca anul acesta vremea să ţină cu noi, că prea a fost urât în 2010, frig şi o ploaie ca de toamnă târzie.
Opinia publică și administrația locală
Opinia publică și administrația locală
în proiectele edilitare ale Romanului interbelic
În secolele XIX – XX, oraşul parcurge modificări semnificative, calitative şi cantitative, specifice modernităţii. În stabilirea caracteristicilor oraşului se poate apela atât la realizările materiale (edificii laice şi de cult, utilităţi ş.a.), dar şi la modalităţile de îmbinare a acestora, drept reflectare a mentalităţii din epocă. Tendinţa spre progres, spre civilizaţie a determinat o altă abordare în ceea ce priveşte spaţiul public, în general, mergând în pas cu vremurile, spre o viziune coerentă asupra administrării acestuia.
Oraşul Roman, ca vechi centru medieval, cu tradiţie în domeniul comercial şi meşteşugăresc, a cunoscut de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în special în prima jumătate a sec. XX o evoluţie deosebită, în privinţa structurii sale şi a ritmului accelerat de dezvoltare.
Dintre aspectele edilitare[1] ale Romanului ne-am oprit, în acest studiu, cu precădere asupra acelora care au avut o incidenţă sporită în creşterea gradului de confort a populaţiei, care permit observarea modului de funcționare a binomului opinie publică – administrație locală.
Schimbările petrecute în structura oraşului (extinderea spaţiilor cu locuinţe, modificări ale traseului străzilor ş.a.), care au putut fi reconstituite după sursele cartografice ale perioadei, au fost consecinţa creşterii numerice a populaţiei, prin spor natural, dar şi prin fluxul demografic dinspre sat spre oraş. Acestea se încadrează în mersul firesc al dezvoltării urbane, iar pentru ele au fost găsite soluţii de adaptare la forma anterioară a oraşului, la specificul amplasării geografice, dar şi la specificul ocupaţional al populaţiei. Extinderea teritorială era limitată, dată fiind amplasarea orașului între râul Moldova la sud – vest și râul Siret la est. Aceste zone mărginașe, ușor inundabile erau improprii locuirii permanente. Noile construcții s-au ridicat cu precădere înspre nord și nord estul orașului[2].
Diferenţierile între centrul oraşului şi periferie s-au accentuat, privind repartiţia caselor, tipurile de construcţii, reţeaua stradală, ş.a. subliniind chiar statutul social al locuitorilor acestor zone. Centrul cumula edificiile administrative, clădirile de locuit ale elitei, spaţiile comerciale, etc, în timp ce în cartierele periferice, alături de locuinţele ridicate adeseori haotic, viaţa se concentra în jurul bisericii şi a cârciumei, cele două componente indispensabile socializării.
Categoriile de populație care dispuneau de un potențial economico – financiar consistent se mențin în zona centrală a orașului. Statutul social și imperativele afacerilor îi țineau aproape de primărie, tribunal, spațiile cu destinații comerciale ș.a. Zona centrală era căutată și de aceea predispusă la speculații imobiliare. Clădirile aflate în această zonă reprezentau o atracție, o sursă sigură de profit, astfel încât nu sunt puține cazurile în care erau cumpărate și apoi revândute la scurt timp.[3] Construcțiile noi în această zonă erau destul de rare, spațiile fiind deja repartizate, păstrându-și aspectul elegant și grădinile cu întindere considerabilă. La periferie se instalau noii veniți, cei din spațiul rural ori din alte centre urbane. Centrul a beneficiat, cu prioritate, de atenţia autorităţilor locale, în timp ce periferia a primit mult mai greu beneficiile modernităţii.
Între preocupările administraţiei oraşului din prima jumătate a secolului XX sunt cele permanente (amenajarea şi întreţinerea străzilor, alimentarea cu apă, iluminatul public, etc) şi altele temporare (ex. construirea unor sedii de instituţii, lucrări de îndiguire pe malul râului Moldova).
Lucrările cu caracter edilitar din Roman au cunoscut, în toată perioada la care ne raportăm, o creştere proporţională cu cerinţele vieţii urbane moderne, fluctuând însă funcţie de evenimentele politice şi economice (pe timp de război sau de criză economică) şi de capacitatea organizatorică a personalului administrativ aflat în funcţie.
Încă de la începutul secolului XX, presa romaşcană a avut un rol important în informarea opiniei publice asupra activităţii administraţiei locale. Atenţia acordată cheltuirii bugetului local, lucrărilor prioritare din oraş au servit nu doar locuitorilor ca simplă aducere în atenţie a chestiunilor obşteşti, ci a fost un mijloc de reglare între cetăţean şi administraţie. Desigur, au existat şi excepţii, atunci când, din considerente politice ori simpatii/antipatii personale, lucrările edilitare au fost supralicitate ori criticate cu vehemenţă.[4] Semnificativ rămâne rolul presei în exprimarea unor curente de opinie şi promovarea unor proiecte de utilitate publică.
Dintre problemele de interes general ale urbei – salubritatea şi întreţinerea străzilor, alimentarea cu apă sau iluminatul public – o parte şi-au găsit rezolvarea în timp, prin intervenţii succesive, necesitând atenţia permanentă a autorităţilor.
Rezervorul de Apă, amplasat in strada Stefan cel Mare, nr. 260 a fost construit în anul 1912, cu 3 etaje, având un diametru de 13,10 m şi o capacitate de 800 m3. Conducta de apă care aproviziona oraşul, din fier și fontă, de diferite diametre, ajunsese, în urma creșterii progresive, la sfârșitul deceniului 4 al secolului trecut, la o lungime totală de 41.928 m.
Alături de aprovizionarea cu apă, instalaţia de canalizare a cerut permanentă atenţie, datorită intervenţiilor periodice de întreţinere. Lucrările erau date în antrepriză, prin licitaţie publică.[5] Centrul oraşului a beneficiat cu precădere de astfel de intervenţii[6], dar le regăsim, chiar dacă nu in aceleași proporții şi în zone mai depărtate.[7]
În 1926 erau semnalate în presă problemele cu care se confruntă locuitorii din cartierele periferice ale oraşului şi dintre acestea se insista asupra instalaţiei de alimentare cu apă şi de canalizare, la fel se cerea şi introducerea „luminei electrice în cartierele noi, completarea instalaţiei în cartierele vechi, cu grija deosebită pentru cartierele mărginaşe”.[8]
Interesul pentru igiena şi siguranţa romaşcanilor este subliniat şi prin cerinţele de reorganizare a serviciului de pompieri şi înfiinţarea unui serviciu de pază, supraveghere şi control.[9] Incendiile unor magazii sau locuinţe, chiar dacă mai puţin frecvente decât în secolul XIX, datorită folosirii în construcţii a materialelor mai rezistente, necesitau o bună organizare a serviciului de pompieri, pentru eficienţă şi crearea unui climat de siguranţă publică.[10]
În cadrul lucrărilor de interes general, problema alimentării cu energie electrică a fost rezolvată prin construirea Uzinei Electrice, in 1907, [11] cu dotări şi îmbunătăţiri realizate, treptat, în timp.[12]
O problemă recurentă în oraş era aceea a amenajării şi reparaţiilor străzilor şi trotuarelor.[13] Locuitorii Romanului reclamau frecvent starea jalnică a străzilor, chiar și a celor din centrul orașului, care greva asupra bunei circulații a oamenilor, a mijloacelor de transport, dar și asupra stării de salubritate. Executarea lucrărilor de acest gen nu era întotdeauna de calitate, intervenind interese obscure, aşa cum a fost cazul acoperirii strâzii Sucedava cu piatră cubică, în 1925, lucrare încredinţată unui inginer străin şi realizată fără măsurători, în 2 luni, cu câţiva muncitori, astfel încât recepţia a stârnit nemulţumirea romaşcanilor şi a fost condamnată in presă ca afacere necurată a autorităţilor comunale.[14] Problema reapare chiar asupra străzilor din centrul orașului (Sucedava si Miron Costin), intens circulate și care, in fiecare primavară și toamnă, ridicau serioase probleme circulației.[15] Fiecare nou Consiliu Comunal își propunea intervenții majore în acest domeniu și solicita înțelegere din partea populației, justificând noi taxe și împrumuturi.
Necesitatea unei lucrări trainice, care să reziste și intemperiilor și uzajului, mai ales pentru câteva străzi cu mare trafic, atrăgea după sine și costuri mari, pentru care autoritățile locale au căutat soluții. Între aceste soluții menționăm solicitarea împrumuturilor bancare, chiar și unele contribuții ale firmelor și ale particularilor.[16] Spre exemplu, bugetul Romanului pentru anul 1928, în total de 22 milioane aloca 2,5 milioane pentru pavaj, intenționându-se refacerea străzilor care comunicau cu Strada Mare, 600.000 lei pentru lucrări de apă și canal, 500.000 lei pentru construcția a două diguri (la Abator și în dreptul străzii Jora), 500.000 pentru diferite construcții și reparații, dar și 800.000 lei pentru cumpărarea unei stropitoare mecanice și a unui camion ”automat” pentru gunoi. Pentru terminarea halei și abatorului era necesară completarea fondurilor comunale printr-un împrumut de 2 milioane lei. Primarul Romanului, Gh. Laur, în februarie 1928, oferea romașcanilor detalii și justificări asupra cheltuielilor din bugetul public, în ceea ce presa numea o nouă concepție în administrația locală.[17] Tot presa era aceea care deplângea adeseori lipsa de interes din partea populației în problemele obștești, îngroșând trăsăturile negative.[18] Opinia publică era la începuturile existenței sale, iar manifestările acesteia erau vizibile cu precădere în preajma alegerilor. Pe de altă parte, venea din partea administrației locale inițiativa comunicării directe cu populația, oferind, în septembrie 1927, un registru la dispoziția cetățenilor, pentru solicitări și reclamații privitoare la măsurile de gospodărire edilitară.[19]
Alte lucrări sau edificii de interes obştesc care au fost în atenţia administraţiei în această perioadă au fost reparaţiile la clădirea Primăriei, apoi construirea noului sediu – Palatul Administrativ, hala, abatorul comunal, grajdurile şi antrepozitele comunale, dar şi cele ce ţin de salubritatea oraşului (curăţenia străzilor, amenajarea vespasienelor (în dosul Halei, în str. Petru Rareş şi în Piaţa Unirii). Se pare că problemele de igienă publică suscitau cel mai mult interesul romașcanilor, căci presa consemna, în aprilie 1931: ”Suntem zilnic asaltați de numeroase plângeri ale cetățenilor cari ne arată halul grețos al străzilor nu numai periferice, ci și principale, cu mormane de gunoaie și intrate în putrefacție”[20] În legătură cu starea sanitară a străzilor din Roman era și problema câinilor fără stăpân, pe care serviciul de ecarisaj încerca să o rezolve prin otrăvirea acestora.[21]
Nu în ultimul rând se afla preocuparea pentru amenajarea locurilor publice de recreere – Grădina Mare (parcul lua ființă la 1867, avea o suprafaţă de peste 17 h) şi Grădina Centrală (între străzile Ştefan cel Mare şi Elena Doamna, ocupa 4800 mp)[22], spaţii de recreere amplasate pe principala arteră a oraşului, vis-a-vis de gară, respectiv de clădirea Tribunalului. Acestea au fost spaţiile urbane tot mai căutate de către romaşcani, pentru care ritmul vieţii cotidiene creşte, solicitând compensaţii de natură recreativă.
Acestea sunt doar câteva aspecte ale problemelor de natură edilitară ale Romanului, din prima jumătate a secolului XX. La ele se pot adăuga modificările legate de trecerea în administraţia oraşului sau înstrăinarea unor clădiri, primirea unor donaţii (vezi cazul moştenirii Cantacuzino – Paşcanu)[23], preocupările legate de îngrijirea oborului comunal, a moşiei comunei, a imaşului ş.a.
Modelarea spaţiului în acest oraş de provincie, în primele decenii ale sec. XX, s-a realizat în funcţie de necesităţile şi ritmul vieţii moderne, cu soluţii de adaptare la teren, dar și la moştenirea trecutului, la specificul ocupaţional al populaţiei, sub incidenţa factorului politico–administrativ. Proiectele puse în practică se încadrează în specificul vremii şi tind să recupereze decalajul dintre centru şi provincie, în privinţa comodităţilor urbane, după cum încep să țină cont de cerințele populației, existând o relație de reciprocitate între opinia publică și administrația locală.
________________________________________
[1] DEX, 1998, cf. definiţiei edilitar-ă, edilitari, -e, adj. privitor la administraţia sau la lucrările de folos public ale unui oras.
[2] Gazeta Romanului din decembrie 1923, p 2, art. ”Împroprietarirea demobilizatilor”: “Comisiunea interimară a admis 421 de cereri de ale demobilizaților, care pretindeau teren pentru construire de locuinte. Se va acorda fiecarui demobilizat câte 500 m.p. …”
[3] menționăm aici cazul unei case din str. Callimachi, care a schimbat șapte proprietari în jumătate de veac, din care un grec, Mardiros Grigoriu și un armean, Cristea Iacob baron Kapri erau speculanți imobiliari, cumpărând și revânzând în profit imobilul, fiecare, după doar un an de la achiziționare
[4] Cuvântul Romanului, nr. 36 din 21 decembrie 1926, articolul „Să se vândă automobilul”: „(…)Acesta trebuie să fie strigătul unanim al celor ce plătesc dări către Comună. Al celor ce au nevoie de străzi curate, de lumină electrică, apă, canal, abator, hală şi baie comunală. Să se vândă automobilul cu care se plimbă arivismul şi nepriceperea actualilor edili. Să se vândă automobilul, care consumă benzina plătită din banii contribuabililor, la vânători şi plimbări de agrement. Să se vândă automobilul şi cu banii ce vor rezulta să se facă faţă nevoilor de care Comuna are absolută nevoie. (…) Dacă actualii pretinşi gospodari nu înţeleg că au comis unul din cele mai grave abuzuri prin întrebuinţarea banului public satisfăcându-şi gusturi stupide, opinia publică trebuie să intervină cu severitate(…)”
[5] Îndreptarea, nr. 10 din 1 iulie 1918, p. 3, Primăria anunţa licitaţia publică cu oferte închise, pentru darea în antrepriză a lucrării de completare a reţelei de canal din strada Vasile Lupu spre str. Bogdan Dragoş.
[6] Ecoul, nr. 40 din 27 mai 1937, lucrări pe str. Elena Doamna, între străzile Lascăr Catargi și Bogdan Dragoș, evaluate după deviz la suma de 9800 lei.
[7] ibidem, se arată necesitatea asigurării mai multor guri de canal
[8] Cuvântul Romanului, nr. 19 din 14 februarie 1926, p. 2
[9] ibidem
[10] Cuvântul Romanului, nr. 11 din 26 septembrie 1925, p. 2, art. „Incendiul din strada Tudor Vladimirescu”
[11] Registrul averii imobiliare a oraşului Roman, din 1939, fila 12
[12] Cuvântul Romanului, nr. 13 din 10 decembrie 1925, p. 1 „Lucrările de instalare a noului motor adus de uzina electrică fiind aproape terminate, peste câteva zile se va pune în funcţiune. Punându-se în funcţiune noul motor, se va da curent electric atât pentru uzul iluminatului, cât şi pentru industrii, pe timpul zilei şi al nopţii. Motoarele vechi se vor pune în reparaţie, care va dura 2 – 3 luni, iar după aceea vor fi puse şi ele în funcţiune, fiind destinate să alterneze producerea curentului cu noul motor”
[13] Curentul Romanului, nr. 26 din 31 august 1930, p. 2 despre licitaţia pentru darea în antrepriză a lucrărilor de asfaltare şi executare de borduri pe mai multe străzi din oraş
[14] Cuvântul Romanului, nr. 14 din 15 decembrie 1925, p. 1 art. „Obiceiuri vechi” „Priviţi strada mare. Face impresia unui suman trenţăros al unui cerşetor… Peste tot lucru făcut prost şi gras plătit din punga conribuabilului…”
[15] Gazeta Romanului, din septembrie 1927, p. 1, art. “Gospodărirea comunală”
[16] Gazeta Romanului, din septembrie 1927 p. 1, art. Pavajul si contributia particulara:”O propunere venită din partea mai multor locuitori a sugerat un apel la contribuția particulară. Un grup de negustori din strada Sucedava s-au oferit să contribue pentru pavarea cartierului lor. Gestul merită, desigur, o încurajatoare laudă. Ne gândim însă că sunt instituțiuni bogate, care au datoria să-și deschidă larg casele de fier, pentru o asemenea operă de necesitate publică. În primul loc industriile. Și cea dintâi fabrica de zahăr. Este lucru știut că dacă str. Sucedava e atât de greu de întreținut, aceasta se datorește în bună parte miilor de căruțe de sfeclă, care parcurg toată toamna, fără încetare, întreaga întindere a străzii. Fabrica datorește primăriei o reparațiune pentru aceste permanente stricăciuni. Fabrica care realizează în această regiune sume fantastice, nu excelează în generozitate pentru operile publice. De astă dată are prilejul să contribue (și suma trebue să fie la înălțimea insituției) pentru o lucrare edilitară, de care ea cea dintâiu se folosește.Opinia publică va avea să judece gestul conducătorilor marii industrii, iar noi să tragem cuvenitele concluzii.”
[17] Gazeta Romanului din februarie 1928, p. 2, cu o comparație a bugetelor locale de după primul război mondial
[18] Gazeta Romanului din noiembrie 1923, art. ”Un oraș mort”: ”Însăși viața târgului se tărâie, monotonă, lichnită, fără vitalitate, fără perspective. Examinați mișcarea lui, fie politică, fie economică, fie culturală, convingeți-vă de lipsa de interes a massei pentru cei care îi conduc destinele, în genere, pentru orice îndeletnicire de interes general. Gândiți-vă la conducătorii noștri administrativi, care pot să ne pregătească orice surprize, să tolereze orice ilegalitate, să ia orice inițiativă ori hotărâre în legătură cu interesele generale, fără ca un romașcan să iasă din acea indiferență caracteristică”
[19] Gazeta Romanului din septembrie 1927, p. 3 anunț din partea Primăriei Romanului
[20] Curentul Romanului, nr. 59 din 12 aprilie 1931, p. 1, art. ”Salubritatea și ecarisajul”
[21] Ibidem: ”serviciul de ecarisaj împotriva celui mai elementar simț de civilizație procedează la otrăvirea pur și simplă a tuturor câinilor vagabonzi. Spectacolul e trist și barbar. Coresponenții noștri ne comunică că victimele acestei primitive suprimări, departe de a sucomba imediat, schelălăie și se svârcolesc într-o agonie nebună o jumătate de oră și mai bine până își dau sufletul. Se poate lesne imagina impresia pe care o lasă o asemenea priveliște în sufletele cetățenilor, cu atât mai mult cu cât cadavrele nefiind ridicate rămân ca o amenințare de infestare a aerului. Făcându-se ecoul dreptelor cereri ale cititorilor noștri rugăm serviciul sanitar și în special pe distinsul nostru medic primar dl. Dr. Florescu să ia măsuri energice pentru curmarea crudelor exhibiții semnalate și cari nu mai pot fi tolerate într-un oraș cu pretenții de civilizație”.
[22] Registrul averii imobiliare a oraşului Roman, din 1939, fila 5,
[23] Curentul Romanului, nr. 54 din 8 martie 1031, p.1 art. „Comuna şi testamentul Cantacuzino”
autor: muzeograf Iulia Butnariu, comunicare din cadrul lucrărilor Conferintei Naţionale de Antropologie Urbană, editia a II-a,
Roman, 8 - 9 octombrie 2010
în proiectele edilitare ale Romanului interbelic
În secolele XIX – XX, oraşul parcurge modificări semnificative, calitative şi cantitative, specifice modernităţii. În stabilirea caracteristicilor oraşului se poate apela atât la realizările materiale (edificii laice şi de cult, utilităţi ş.a.), dar şi la modalităţile de îmbinare a acestora, drept reflectare a mentalităţii din epocă. Tendinţa spre progres, spre civilizaţie a determinat o altă abordare în ceea ce priveşte spaţiul public, în general, mergând în pas cu vremurile, spre o viziune coerentă asupra administrării acestuia.
Oraşul Roman, ca vechi centru medieval, cu tradiţie în domeniul comercial şi meşteşugăresc, a cunoscut de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în special în prima jumătate a sec. XX o evoluţie deosebită, în privinţa structurii sale şi a ritmului accelerat de dezvoltare.
Dintre aspectele edilitare[1] ale Romanului ne-am oprit, în acest studiu, cu precădere asupra acelora care au avut o incidenţă sporită în creşterea gradului de confort a populaţiei, care permit observarea modului de funcționare a binomului opinie publică – administrație locală.
Schimbările petrecute în structura oraşului (extinderea spaţiilor cu locuinţe, modificări ale traseului străzilor ş.a.), care au putut fi reconstituite după sursele cartografice ale perioadei, au fost consecinţa creşterii numerice a populaţiei, prin spor natural, dar şi prin fluxul demografic dinspre sat spre oraş. Acestea se încadrează în mersul firesc al dezvoltării urbane, iar pentru ele au fost găsite soluţii de adaptare la forma anterioară a oraşului, la specificul amplasării geografice, dar şi la specificul ocupaţional al populaţiei. Extinderea teritorială era limitată, dată fiind amplasarea orașului între râul Moldova la sud – vest și râul Siret la est. Aceste zone mărginașe, ușor inundabile erau improprii locuirii permanente. Noile construcții s-au ridicat cu precădere înspre nord și nord estul orașului[2].
Diferenţierile între centrul oraşului şi periferie s-au accentuat, privind repartiţia caselor, tipurile de construcţii, reţeaua stradală, ş.a. subliniind chiar statutul social al locuitorilor acestor zone. Centrul cumula edificiile administrative, clădirile de locuit ale elitei, spaţiile comerciale, etc, în timp ce în cartierele periferice, alături de locuinţele ridicate adeseori haotic, viaţa se concentra în jurul bisericii şi a cârciumei, cele două componente indispensabile socializării.
Categoriile de populație care dispuneau de un potențial economico – financiar consistent se mențin în zona centrală a orașului. Statutul social și imperativele afacerilor îi țineau aproape de primărie, tribunal, spațiile cu destinații comerciale ș.a. Zona centrală era căutată și de aceea predispusă la speculații imobiliare. Clădirile aflate în această zonă reprezentau o atracție, o sursă sigură de profit, astfel încât nu sunt puține cazurile în care erau cumpărate și apoi revândute la scurt timp.[3] Construcțiile noi în această zonă erau destul de rare, spațiile fiind deja repartizate, păstrându-și aspectul elegant și grădinile cu întindere considerabilă. La periferie se instalau noii veniți, cei din spațiul rural ori din alte centre urbane. Centrul a beneficiat, cu prioritate, de atenţia autorităţilor locale, în timp ce periferia a primit mult mai greu beneficiile modernităţii.
Între preocupările administraţiei oraşului din prima jumătate a secolului XX sunt cele permanente (amenajarea şi întreţinerea străzilor, alimentarea cu apă, iluminatul public, etc) şi altele temporare (ex. construirea unor sedii de instituţii, lucrări de îndiguire pe malul râului Moldova).
Lucrările cu caracter edilitar din Roman au cunoscut, în toată perioada la care ne raportăm, o creştere proporţională cu cerinţele vieţii urbane moderne, fluctuând însă funcţie de evenimentele politice şi economice (pe timp de război sau de criză economică) şi de capacitatea organizatorică a personalului administrativ aflat în funcţie.
Încă de la începutul secolului XX, presa romaşcană a avut un rol important în informarea opiniei publice asupra activităţii administraţiei locale. Atenţia acordată cheltuirii bugetului local, lucrărilor prioritare din oraş au servit nu doar locuitorilor ca simplă aducere în atenţie a chestiunilor obşteşti, ci a fost un mijloc de reglare între cetăţean şi administraţie. Desigur, au existat şi excepţii, atunci când, din considerente politice ori simpatii/antipatii personale, lucrările edilitare au fost supralicitate ori criticate cu vehemenţă.[4] Semnificativ rămâne rolul presei în exprimarea unor curente de opinie şi promovarea unor proiecte de utilitate publică.
Dintre problemele de interes general ale urbei – salubritatea şi întreţinerea străzilor, alimentarea cu apă sau iluminatul public – o parte şi-au găsit rezolvarea în timp, prin intervenţii succesive, necesitând atenţia permanentă a autorităţilor.
Rezervorul de Apă, amplasat in strada Stefan cel Mare, nr. 260 a fost construit în anul 1912, cu 3 etaje, având un diametru de 13,10 m şi o capacitate de 800 m3. Conducta de apă care aproviziona oraşul, din fier și fontă, de diferite diametre, ajunsese, în urma creșterii progresive, la sfârșitul deceniului 4 al secolului trecut, la o lungime totală de 41.928 m.
Alături de aprovizionarea cu apă, instalaţia de canalizare a cerut permanentă atenţie, datorită intervenţiilor periodice de întreţinere. Lucrările erau date în antrepriză, prin licitaţie publică.[5] Centrul oraşului a beneficiat cu precădere de astfel de intervenţii[6], dar le regăsim, chiar dacă nu in aceleași proporții şi în zone mai depărtate.[7]
În 1926 erau semnalate în presă problemele cu care se confruntă locuitorii din cartierele periferice ale oraşului şi dintre acestea se insista asupra instalaţiei de alimentare cu apă şi de canalizare, la fel se cerea şi introducerea „luminei electrice în cartierele noi, completarea instalaţiei în cartierele vechi, cu grija deosebită pentru cartierele mărginaşe”.[8]
Interesul pentru igiena şi siguranţa romaşcanilor este subliniat şi prin cerinţele de reorganizare a serviciului de pompieri şi înfiinţarea unui serviciu de pază, supraveghere şi control.[9] Incendiile unor magazii sau locuinţe, chiar dacă mai puţin frecvente decât în secolul XIX, datorită folosirii în construcţii a materialelor mai rezistente, necesitau o bună organizare a serviciului de pompieri, pentru eficienţă şi crearea unui climat de siguranţă publică.[10]
În cadrul lucrărilor de interes general, problema alimentării cu energie electrică a fost rezolvată prin construirea Uzinei Electrice, in 1907, [11] cu dotări şi îmbunătăţiri realizate, treptat, în timp.[12]
O problemă recurentă în oraş era aceea a amenajării şi reparaţiilor străzilor şi trotuarelor.[13] Locuitorii Romanului reclamau frecvent starea jalnică a străzilor, chiar și a celor din centrul orașului, care greva asupra bunei circulații a oamenilor, a mijloacelor de transport, dar și asupra stării de salubritate. Executarea lucrărilor de acest gen nu era întotdeauna de calitate, intervenind interese obscure, aşa cum a fost cazul acoperirii strâzii Sucedava cu piatră cubică, în 1925, lucrare încredinţată unui inginer străin şi realizată fără măsurători, în 2 luni, cu câţiva muncitori, astfel încât recepţia a stârnit nemulţumirea romaşcanilor şi a fost condamnată in presă ca afacere necurată a autorităţilor comunale.[14] Problema reapare chiar asupra străzilor din centrul orașului (Sucedava si Miron Costin), intens circulate și care, in fiecare primavară și toamnă, ridicau serioase probleme circulației.[15] Fiecare nou Consiliu Comunal își propunea intervenții majore în acest domeniu și solicita înțelegere din partea populației, justificând noi taxe și împrumuturi.
Necesitatea unei lucrări trainice, care să reziste și intemperiilor și uzajului, mai ales pentru câteva străzi cu mare trafic, atrăgea după sine și costuri mari, pentru care autoritățile locale au căutat soluții. Între aceste soluții menționăm solicitarea împrumuturilor bancare, chiar și unele contribuții ale firmelor și ale particularilor.[16] Spre exemplu, bugetul Romanului pentru anul 1928, în total de 22 milioane aloca 2,5 milioane pentru pavaj, intenționându-se refacerea străzilor care comunicau cu Strada Mare, 600.000 lei pentru lucrări de apă și canal, 500.000 lei pentru construcția a două diguri (la Abator și în dreptul străzii Jora), 500.000 pentru diferite construcții și reparații, dar și 800.000 lei pentru cumpărarea unei stropitoare mecanice și a unui camion ”automat” pentru gunoi. Pentru terminarea halei și abatorului era necesară completarea fondurilor comunale printr-un împrumut de 2 milioane lei. Primarul Romanului, Gh. Laur, în februarie 1928, oferea romașcanilor detalii și justificări asupra cheltuielilor din bugetul public, în ceea ce presa numea o nouă concepție în administrația locală.[17] Tot presa era aceea care deplângea adeseori lipsa de interes din partea populației în problemele obștești, îngroșând trăsăturile negative.[18] Opinia publică era la începuturile existenței sale, iar manifestările acesteia erau vizibile cu precădere în preajma alegerilor. Pe de altă parte, venea din partea administrației locale inițiativa comunicării directe cu populația, oferind, în septembrie 1927, un registru la dispoziția cetățenilor, pentru solicitări și reclamații privitoare la măsurile de gospodărire edilitară.[19]
Alte lucrări sau edificii de interes obştesc care au fost în atenţia administraţiei în această perioadă au fost reparaţiile la clădirea Primăriei, apoi construirea noului sediu – Palatul Administrativ, hala, abatorul comunal, grajdurile şi antrepozitele comunale, dar şi cele ce ţin de salubritatea oraşului (curăţenia străzilor, amenajarea vespasienelor (în dosul Halei, în str. Petru Rareş şi în Piaţa Unirii). Se pare că problemele de igienă publică suscitau cel mai mult interesul romașcanilor, căci presa consemna, în aprilie 1931: ”Suntem zilnic asaltați de numeroase plângeri ale cetățenilor cari ne arată halul grețos al străzilor nu numai periferice, ci și principale, cu mormane de gunoaie și intrate în putrefacție”[20] În legătură cu starea sanitară a străzilor din Roman era și problema câinilor fără stăpân, pe care serviciul de ecarisaj încerca să o rezolve prin otrăvirea acestora.[21]
Nu în ultimul rând se afla preocuparea pentru amenajarea locurilor publice de recreere – Grădina Mare (parcul lua ființă la 1867, avea o suprafaţă de peste 17 h) şi Grădina Centrală (între străzile Ştefan cel Mare şi Elena Doamna, ocupa 4800 mp)[22], spaţii de recreere amplasate pe principala arteră a oraşului, vis-a-vis de gară, respectiv de clădirea Tribunalului. Acestea au fost spaţiile urbane tot mai căutate de către romaşcani, pentru care ritmul vieţii cotidiene creşte, solicitând compensaţii de natură recreativă.
Acestea sunt doar câteva aspecte ale problemelor de natură edilitară ale Romanului, din prima jumătate a secolului XX. La ele se pot adăuga modificările legate de trecerea în administraţia oraşului sau înstrăinarea unor clădiri, primirea unor donaţii (vezi cazul moştenirii Cantacuzino – Paşcanu)[23], preocupările legate de îngrijirea oborului comunal, a moşiei comunei, a imaşului ş.a.
Modelarea spaţiului în acest oraş de provincie, în primele decenii ale sec. XX, s-a realizat în funcţie de necesităţile şi ritmul vieţii moderne, cu soluţii de adaptare la teren, dar și la moştenirea trecutului, la specificul ocupaţional al populaţiei, sub incidenţa factorului politico–administrativ. Proiectele puse în practică se încadrează în specificul vremii şi tind să recupereze decalajul dintre centru şi provincie, în privinţa comodităţilor urbane, după cum încep să țină cont de cerințele populației, existând o relație de reciprocitate între opinia publică și administrația locală.
________________________________________
[1] DEX, 1998, cf. definiţiei edilitar-ă, edilitari, -e, adj. privitor la administraţia sau la lucrările de folos public ale unui oras.
[2] Gazeta Romanului din decembrie 1923, p 2, art. ”Împroprietarirea demobilizatilor”: “Comisiunea interimară a admis 421 de cereri de ale demobilizaților, care pretindeau teren pentru construire de locuinte. Se va acorda fiecarui demobilizat câte 500 m.p. …”
[3] menționăm aici cazul unei case din str. Callimachi, care a schimbat șapte proprietari în jumătate de veac, din care un grec, Mardiros Grigoriu și un armean, Cristea Iacob baron Kapri erau speculanți imobiliari, cumpărând și revânzând în profit imobilul, fiecare, după doar un an de la achiziționare
[4] Cuvântul Romanului, nr. 36 din 21 decembrie 1926, articolul „Să se vândă automobilul”: „(…)Acesta trebuie să fie strigătul unanim al celor ce plătesc dări către Comună. Al celor ce au nevoie de străzi curate, de lumină electrică, apă, canal, abator, hală şi baie comunală. Să se vândă automobilul cu care se plimbă arivismul şi nepriceperea actualilor edili. Să se vândă automobilul, care consumă benzina plătită din banii contribuabililor, la vânători şi plimbări de agrement. Să se vândă automobilul şi cu banii ce vor rezulta să se facă faţă nevoilor de care Comuna are absolută nevoie. (…) Dacă actualii pretinşi gospodari nu înţeleg că au comis unul din cele mai grave abuzuri prin întrebuinţarea banului public satisfăcându-şi gusturi stupide, opinia publică trebuie să intervină cu severitate(…)”
[5] Îndreptarea, nr. 10 din 1 iulie 1918, p. 3, Primăria anunţa licitaţia publică cu oferte închise, pentru darea în antrepriză a lucrării de completare a reţelei de canal din strada Vasile Lupu spre str. Bogdan Dragoş.
[6] Ecoul, nr. 40 din 27 mai 1937, lucrări pe str. Elena Doamna, între străzile Lascăr Catargi și Bogdan Dragoș, evaluate după deviz la suma de 9800 lei.
[7] ibidem, se arată necesitatea asigurării mai multor guri de canal
[8] Cuvântul Romanului, nr. 19 din 14 februarie 1926, p. 2
[9] ibidem
[10] Cuvântul Romanului, nr. 11 din 26 septembrie 1925, p. 2, art. „Incendiul din strada Tudor Vladimirescu”
[11] Registrul averii imobiliare a oraşului Roman, din 1939, fila 12
[12] Cuvântul Romanului, nr. 13 din 10 decembrie 1925, p. 1 „Lucrările de instalare a noului motor adus de uzina electrică fiind aproape terminate, peste câteva zile se va pune în funcţiune. Punându-se în funcţiune noul motor, se va da curent electric atât pentru uzul iluminatului, cât şi pentru industrii, pe timpul zilei şi al nopţii. Motoarele vechi se vor pune în reparaţie, care va dura 2 – 3 luni, iar după aceea vor fi puse şi ele în funcţiune, fiind destinate să alterneze producerea curentului cu noul motor”
[13] Curentul Romanului, nr. 26 din 31 august 1930, p. 2 despre licitaţia pentru darea în antrepriză a lucrărilor de asfaltare şi executare de borduri pe mai multe străzi din oraş
[14] Cuvântul Romanului, nr. 14 din 15 decembrie 1925, p. 1 art. „Obiceiuri vechi” „Priviţi strada mare. Face impresia unui suman trenţăros al unui cerşetor… Peste tot lucru făcut prost şi gras plătit din punga conribuabilului…”
[15] Gazeta Romanului, din septembrie 1927, p. 1, art. “Gospodărirea comunală”
[16] Gazeta Romanului, din septembrie 1927 p. 1, art. Pavajul si contributia particulara:”O propunere venită din partea mai multor locuitori a sugerat un apel la contribuția particulară. Un grup de negustori din strada Sucedava s-au oferit să contribue pentru pavarea cartierului lor. Gestul merită, desigur, o încurajatoare laudă. Ne gândim însă că sunt instituțiuni bogate, care au datoria să-și deschidă larg casele de fier, pentru o asemenea operă de necesitate publică. În primul loc industriile. Și cea dintâi fabrica de zahăr. Este lucru știut că dacă str. Sucedava e atât de greu de întreținut, aceasta se datorește în bună parte miilor de căruțe de sfeclă, care parcurg toată toamna, fără încetare, întreaga întindere a străzii. Fabrica datorește primăriei o reparațiune pentru aceste permanente stricăciuni. Fabrica care realizează în această regiune sume fantastice, nu excelează în generozitate pentru operile publice. De astă dată are prilejul să contribue (și suma trebue să fie la înălțimea insituției) pentru o lucrare edilitară, de care ea cea dintâiu se folosește.Opinia publică va avea să judece gestul conducătorilor marii industrii, iar noi să tragem cuvenitele concluzii.”
[17] Gazeta Romanului din februarie 1928, p. 2, cu o comparație a bugetelor locale de după primul război mondial
[18] Gazeta Romanului din noiembrie 1923, art. ”Un oraș mort”: ”Însăși viața târgului se tărâie, monotonă, lichnită, fără vitalitate, fără perspective. Examinați mișcarea lui, fie politică, fie economică, fie culturală, convingeți-vă de lipsa de interes a massei pentru cei care îi conduc destinele, în genere, pentru orice îndeletnicire de interes general. Gândiți-vă la conducătorii noștri administrativi, care pot să ne pregătească orice surprize, să tolereze orice ilegalitate, să ia orice inițiativă ori hotărâre în legătură cu interesele generale, fără ca un romașcan să iasă din acea indiferență caracteristică”
[19] Gazeta Romanului din septembrie 1927, p. 3 anunț din partea Primăriei Romanului
[20] Curentul Romanului, nr. 59 din 12 aprilie 1931, p. 1, art. ”Salubritatea și ecarisajul”
[21] Ibidem: ”serviciul de ecarisaj împotriva celui mai elementar simț de civilizație procedează la otrăvirea pur și simplă a tuturor câinilor vagabonzi. Spectacolul e trist și barbar. Coresponenții noștri ne comunică că victimele acestei primitive suprimări, departe de a sucomba imediat, schelălăie și se svârcolesc într-o agonie nebună o jumătate de oră și mai bine până își dau sufletul. Se poate lesne imagina impresia pe care o lasă o asemenea priveliște în sufletele cetățenilor, cu atât mai mult cu cât cadavrele nefiind ridicate rămân ca o amenințare de infestare a aerului. Făcându-se ecoul dreptelor cereri ale cititorilor noștri rugăm serviciul sanitar și în special pe distinsul nostru medic primar dl. Dr. Florescu să ia măsuri energice pentru curmarea crudelor exhibiții semnalate și cari nu mai pot fi tolerate într-un oraș cu pretenții de civilizație”.
[22] Registrul averii imobiliare a oraşului Roman, din 1939, fila 5,
[23] Curentul Romanului, nr. 54 din 8 martie 1031, p.1 art. „Comuna şi testamentul Cantacuzino”
autor: muzeograf Iulia Butnariu, comunicare din cadrul lucrărilor Conferintei Naţionale de Antropologie Urbană, editia a II-a,
Roman, 8 - 9 octombrie 2010
joi, 14 aprilie 2011
Dulce şi amar
Viaţa culturală ar trebui să fie un model de bune practici, prin oamenii săi şi prin acţiunile lor, un mediu stimulativ pentru alte sectoare ale vieţii publice. Nu vorbesc despre operele culturale în sine, aici fiind alt capitol de discuţie.
În ultimele zile s-a văzut o reacţie admirabilă a oamenilor de cultură din Roman, în jurul salvării Bibliotecii Municipale, indiferent de orientarea politică (acolo unde ea există) ori de afilierea la una sau alta din societăţile culturale din oraş. Chiar dacă adeseori aceste societăţi sunt concurente, prin proiectele culturale susţinute la nivel local sau regional, s-a demonstrat că pot fi lăsate deoparte orice partizanate şi se poate forma un curent de opinie din partea intelectualilor în folosul comunităţii locale. Superb.
Din nefericire, ca la fata dornică de măritiş, dar cam leneşă. sub preş zac şi resturile pe care mulţi le cunosc, dar puţini le pot şi demonstra.
Cu destulă eleganţă, mai bine de un an, am eludat publicului motivele ruperii colaborării din 2009, în jurul conferinţei naţionale de antropologie urbană. Nici acum nu mă aflu mai dornică să le expun, ci reflectez pe marginea ingratitudinii (ca să nu spun obrăznicie, date fiind afirmaţiile lipsite de bun simţ ale părţii celeilalte... tot ea supărată foc) şi incapacităţii de înţelegere directe a unei manifestări de nivel naţional (dacă nu poţi ...stai acasă şi mai citeşte o carte poate lărgeşte orizontul măcar pe viitor). Urât şi necivilizat.
Dureros este şi acum pentru mine, la mai bine de un an de la încheierea colaborării, că persistă în greşeală şi o readuc în spaţiul public, după ce, politicos, s-a atras atenţia în repetate rânduri asupra problemelor pe care le creează şi atitudinii neelegante. Nu este doar experienţa mea personală la mijloc. De altfel mă consider îmbogăţită cu o lecţie amară de viaţă. După manifestarea din 2009 au avut „de suferit” personalităţi de prestigiu, care au răspuns cererii noastre de a veni la Roman. Cu ce convingeri au rămas aceşti oameni o să vedem în viitor.
Sper doar să se înţeleagă că nu e suficient să declari scopuri nobile, trebuie să le pui şi în practică dacă vrei să demonstrezi ceva. Eu încă mai sper în corectarea unei atitudini nedemne şi încerc, după modelul dl. prof. Gh. A.M. Ciobanu să vad doar ceea ce este frumos în jur.
În ultimele zile s-a văzut o reacţie admirabilă a oamenilor de cultură din Roman, în jurul salvării Bibliotecii Municipale, indiferent de orientarea politică (acolo unde ea există) ori de afilierea la una sau alta din societăţile culturale din oraş. Chiar dacă adeseori aceste societăţi sunt concurente, prin proiectele culturale susţinute la nivel local sau regional, s-a demonstrat că pot fi lăsate deoparte orice partizanate şi se poate forma un curent de opinie din partea intelectualilor în folosul comunităţii locale. Superb.
Din nefericire, ca la fata dornică de măritiş, dar cam leneşă. sub preş zac şi resturile pe care mulţi le cunosc, dar puţini le pot şi demonstra.
Cu destulă eleganţă, mai bine de un an, am eludat publicului motivele ruperii colaborării din 2009, în jurul conferinţei naţionale de antropologie urbană. Nici acum nu mă aflu mai dornică să le expun, ci reflectez pe marginea ingratitudinii (ca să nu spun obrăznicie, date fiind afirmaţiile lipsite de bun simţ ale părţii celeilalte... tot ea supărată foc) şi incapacităţii de înţelegere directe a unei manifestări de nivel naţional (dacă nu poţi ...stai acasă şi mai citeşte o carte poate lărgeşte orizontul măcar pe viitor). Urât şi necivilizat.
Dureros este şi acum pentru mine, la mai bine de un an de la încheierea colaborării, că persistă în greşeală şi o readuc în spaţiul public, după ce, politicos, s-a atras atenţia în repetate rânduri asupra problemelor pe care le creează şi atitudinii neelegante. Nu este doar experienţa mea personală la mijloc. De altfel mă consider îmbogăţită cu o lecţie amară de viaţă. După manifestarea din 2009 au avut „de suferit” personalităţi de prestigiu, care au răspuns cererii noastre de a veni la Roman. Cu ce convingeri au rămas aceşti oameni o să vedem în viitor.
Sper doar să se înţeleagă că nu e suficient să declari scopuri nobile, trebuie să le pui şi în practică dacă vrei să demonstrezi ceva. Eu încă mai sper în corectarea unei atitudini nedemne şi încerc, după modelul dl. prof. Gh. A.M. Ciobanu să vad doar ceea ce este frumos în jur.
Mirosuri provinciale
Răspuns la postarea de pe blogul personal al dnei Teo Rusu
Acesta este mesajul trimis de dr. Adrian Majuru, preşedinte al Asociaţiei Pentru Antropologie Urbană din România. Vine cu precizări legate de volumul din 2009, aflat pe lista cărţilor puse în vânzare de editura Papirus Media, care demonstrează şi de ce a fost întreruptă colaborarea cu societatea culturală Clepsidra la cea de a doua ediţie a Conferinţei ţinută în octombrie 2010 la Roman.
Iata>
„Volumul primei ediţii a Conferinţei Naţionale de Antropologie Urbană din Romania a fost publicat de editura Papirus Media pe bani publici de la A.F.C.N., instituţie afiliată Ministerului Culturii şi Cultelor, conform bugetului detaliat întocmit pentru proiectul Oraşul nostru. Obligaţia contractuală dintre Papirus Media şi A.F.C.N. (Administraţia Fondului Cultural Naţional) este să nu se vândă nicicum acest volum. el trebuie tipărit o singură dată şi oferit gratuit. Subliniez: nu poate fi vândut.
Îmi amintesc de gafa pe care era cât pe ce ca editura Papirus Media să o facă, a doua, îndreptată de mine şi anume: eliminarea siglei AFCN de pe coperta volumului, acest lucru fiind o altă condiţie contractuală obligatorie şi penală. În loc de mulţumiri, a urmat o reacţie negativă din partea editurii - ceilalţi parteneri ai proiectului au fost eliminaţi de pe coperta volumului, între care Asociaţia pentru Antropologie Urbană, iniţiatoarea acestui proiect, Academia Română, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti.
Lăsând acest act de ingratitudine morală cel puţin, amintim aici un alt fapt: dacă Papirus Media reeditează şi vinde acelaşi volum este caz penal, deoarece nu exista nici un fel de inţelegere contractuală cu autorii publicaţi în volum, intre care şi subsemnatul, şi editură prin care să se cedeze drepturile de autor. apoi, ceea ce dl. Arvătescu probabil se face că nu mai ştie este un detaliu foarte grav: ilustraţiile care au fost publicate alături de articolul dedicat lui Brâncuşi au fost oferite gratuit spre publicare numai o singură dată de către Centre Georges Pompidou din Paris. ei deţin dreptul de publicare exclusivă a acestor poze cu operele lui Brâncuşi. Republicarea lor şi mai ales vinderea lor odată cu volumul este caz de drept penal internaţional pentru incălcarea drepturilor de autor. Dl. Arvătescu a primit această înştiinţare în scris din partea instituţiei franceze transmis prin autorul articolului şi nume dl. prof. Matei Stârcea Crăciun.”
După cele scrise mai sus fac precizarea că dorim o atitudine de fair play din partea editurii, respectiv retragerea acestui volum din lista de cărţi puse în vânzare. Facem publică această cerere, după ce am solicitat şi direct responsabililor editurii, fără a primi un răspuns.
Mulţumim pentru înţelegere
Acesta este mesajul trimis de dr. Adrian Majuru, preşedinte al Asociaţiei Pentru Antropologie Urbană din România. Vine cu precizări legate de volumul din 2009, aflat pe lista cărţilor puse în vânzare de editura Papirus Media, care demonstrează şi de ce a fost întreruptă colaborarea cu societatea culturală Clepsidra la cea de a doua ediţie a Conferinţei ţinută în octombrie 2010 la Roman.
Iata>
„Volumul primei ediţii a Conferinţei Naţionale de Antropologie Urbană din Romania a fost publicat de editura Papirus Media pe bani publici de la A.F.C.N., instituţie afiliată Ministerului Culturii şi Cultelor, conform bugetului detaliat întocmit pentru proiectul Oraşul nostru. Obligaţia contractuală dintre Papirus Media şi A.F.C.N. (Administraţia Fondului Cultural Naţional) este să nu se vândă nicicum acest volum. el trebuie tipărit o singură dată şi oferit gratuit. Subliniez: nu poate fi vândut.
Îmi amintesc de gafa pe care era cât pe ce ca editura Papirus Media să o facă, a doua, îndreptată de mine şi anume: eliminarea siglei AFCN de pe coperta volumului, acest lucru fiind o altă condiţie contractuală obligatorie şi penală. În loc de mulţumiri, a urmat o reacţie negativă din partea editurii - ceilalţi parteneri ai proiectului au fost eliminaţi de pe coperta volumului, între care Asociaţia pentru Antropologie Urbană, iniţiatoarea acestui proiect, Academia Română, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti.
Lăsând acest act de ingratitudine morală cel puţin, amintim aici un alt fapt: dacă Papirus Media reeditează şi vinde acelaşi volum este caz penal, deoarece nu exista nici un fel de inţelegere contractuală cu autorii publicaţi în volum, intre care şi subsemnatul, şi editură prin care să se cedeze drepturile de autor. apoi, ceea ce dl. Arvătescu probabil se face că nu mai ştie este un detaliu foarte grav: ilustraţiile care au fost publicate alături de articolul dedicat lui Brâncuşi au fost oferite gratuit spre publicare numai o singură dată de către Centre Georges Pompidou din Paris. ei deţin dreptul de publicare exclusivă a acestor poze cu operele lui Brâncuşi. Republicarea lor şi mai ales vinderea lor odată cu volumul este caz de drept penal internaţional pentru incălcarea drepturilor de autor. Dl. Arvătescu a primit această înştiinţare în scris din partea instituţiei franceze transmis prin autorul articolului şi nume dl. prof. Matei Stârcea Crăciun.”
După cele scrise mai sus fac precizarea că dorim o atitudine de fair play din partea editurii, respectiv retragerea acestui volum din lista de cărţi puse în vânzare. Facem publică această cerere, după ce am solicitat şi direct responsabililor editurii, fără a primi un răspuns.
Mulţumim pentru înţelegere
miercuri, 13 aprilie 2011
Nivel de trai
Acesta fiind nivelul de trai al aceleiasi pisici. Nu va ganditi ca e in Roman sau oriunde in Romania...e in Danemarca
sâmbătă, 2 aprilie 2011
Ne scuzaţi ca susţinem cultura
Dintr-o miscare a degetului se “anulează” munca unei echipe. Instituţii şi personalităţi cu prestigiu ştiinţific ajung in discuţie cu degetul lui muc cel mic (se ştie cine… personajul din poveste care capătă acces la feregea, toiag şi imineii fermecaţi), care are putere de decizie asupra circulaţiei fondurilor comunităţii locale.
În strădaniile de doi ani de a aduce in Roman o valoroasă, unică manifestare ştiinţifică, importantă nu doar in circuitul de specialitate, ci şi pentru ridicarea gradului cultural al romaşcanilor se interpune interesul sau pur si simplu neştiinta unora (ca să le acordăm prezumţia de nevinovăţie, deşi gura păcătosului a scăpat-o în direct).
În această direcţie ar fi de spus că manifestarea din toamnă, conferinţa naţională de antropologie urbană, ale cărei studii se regăsesc în volum, a fost foarte bine manageriată, astfel încât să fie realizată din fonduri private, prin sponsorizări şi donaţii venite din partea tuturor celor capabili să înţeleagă importanţa actului cultural, indiferent de orientarea politică (şi apropos tot ONG-ul cu pricina a fost cel care a dus greul organizării). S-a reuşit acest lucru.
Solicitarea de fonduri de la CL pentru editarea volumului (mai puţin de jumătate din costul cărţii) intenţiona doar RESPONSABILIZAREA decidenţilor locali în cultură. Şi bine s-a procedat, pentru că în acest fel am văzut clar cine, ce şi cum, dar mai ales de ce. Bravos naţiune cu aşa valori locale.
În strădaniile de doi ani de a aduce in Roman o valoroasă, unică manifestare ştiinţifică, importantă nu doar in circuitul de specialitate, ci şi pentru ridicarea gradului cultural al romaşcanilor se interpune interesul sau pur si simplu neştiinta unora (ca să le acordăm prezumţia de nevinovăţie, deşi gura păcătosului a scăpat-o în direct).
În această direcţie ar fi de spus că manifestarea din toamnă, conferinţa naţională de antropologie urbană, ale cărei studii se regăsesc în volum, a fost foarte bine manageriată, astfel încât să fie realizată din fonduri private, prin sponsorizări şi donaţii venite din partea tuturor celor capabili să înţeleagă importanţa actului cultural, indiferent de orientarea politică (şi apropos tot ONG-ul cu pricina a fost cel care a dus greul organizării). S-a reuşit acest lucru.
Solicitarea de fonduri de la CL pentru editarea volumului (mai puţin de jumătate din costul cărţii) intenţiona doar RESPONSABILIZAREA decidenţilor locali în cultură. Şi bine s-a procedat, pentru că în acest fel am văzut clar cine, ce şi cum, dar mai ales de ce. Bravos naţiune cu aşa valori locale.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)