Coteria în actualitate 2

Între locurile preferate de „conspiratorii” contemporani se află restaurantele. Aproape tot la fel de avantajoase ca şi întâlnirile „întâmplătoare” din piaţă, aceste reuniuni au un caracter semiprivat, oricum cu o notă oarecare de intimitate. Se doresc şi cu ceva mai mult ştaif, că una e să mergi cu sacoşa la piaţă şi alta cu borseta la masă. În fapt, diferenţa nu există. Oricât ar fi ambientul de select, clientul e acelaşi distins domn X, Y sau Z, cu năravurile la purtător. Din zumzetul discret al negocierilor, cu greu se poate distinge mesajul. Nu că ar avea vreo importanţă. Ce se face astăzi se desface mâine, într-un joc perpetuu al neînţelegerilor pe ciolan. Trădările sunt subînţelese. Dar nu azi, poate mâine!
La urmă, e treaba lor! Cum îmi place să spun, e dreptul lor să încerce şi datoria celorlalţi să reziste.
În schimb, poluează prin atitudinea lor. Vizibilă de la distanţă. Recunoscută prin amabilitatea mieroasă, de faţadă, gesturile largi, grandilocvente, degenerând uşor în dispute care se lasă cu tremurul nervos al mâinilor sau înroşirea feţei (din păcate, nu şi creşterea nasului de Pinocchio) atunci când interlocutorul se dovedeşte recalcitrant. Asta ar fi doar prologul, partea încă decentă a reuniunii.
Pentru distinşii domni oricum e mai importantă atitudinea în negocieri, situată undeva între putere de convingere (la început) şi intimidare (mai la urmă). Privitorul accidental nu se plictiseşte. Chiar dacă sonorul nu e bun, imaginea e clară.
Revenind la obiect, observăm că mai scapă şi ceva expresii neacademice, că de... suntem între „prieteni”. Acestea se aud cu multă claritate, chiar de la mesele mai îndepărtate. Vorbele importante sunt cele rămase nerostite.Aici se mulţumesc cu mârlăniile comune, consacrate de practica cotidiană, de relaţiile relativ apropiate dintre convivi. Alegerea meniului este prilejul de etalare a cunoştinţelor gastronomice culese de aiurea (a se înţelege din desele deplasări făcute „afară”...vax! le-am văzut pe toate...) şi potenţei financiare (îmi permit orice, plus că acasă am bucătăreasă, menajeră şi fată în casă ...) Aşa se etalează superioritatea şi cresc şansele de a ajunge lider de opinie în coteria cu pricina. Vezi, bă cine sunt eu, ce statut am şi ce mic şi insignifiant eşti tu pe lângă mine! „Vezi, bă” ar fi exclus din fraza de mai sus, dacă distinsul domn n-ar purta ghiulul de tradiţie mitocănească ori lănţoiul de aur aşişderea. Chiar dacă nu suferă de aerofagie, mai lasă drum liber sunetului de satisfacţie, înainte sau după amplasarea strategică a scobitorii între dinţi, oricum nu mai contează. Cum n-a crescut cu guvernantă (eventual doar cu fata în casă) şi lecturile nu l-au ajutat prea mult, se plasează invariabil în categoria educaţie incompletă. Altmiteri, în proprii ochi se consideră, fără discuţie, parte a elitei, dacă nu chiar „buricul târgului”. Pentru că merită, nu-i aşa? Ori cum îşi spune dumnealui.. am cu ce, mă, am cu ce!
Au ajuns atât de dese astfel de atitudini încât poluează prin repetiţie în faţa privitorilor. Cum repetiţia e mama învăţăturii, tare mă tem că „mitocănimea” preia deprinderi proaste de la „elită”!

Coteria în actualitate

Pe când păşeam în modernitate, o generaţie entuziastă îşi consuma energia cu folos, în numele şi spre propăşirea naţiei. Subversive pentru regim, grupurile de intelectuali cu idei revoluţionare se strângeau în ascuns pentru a găsi căi comune de acţiune. Istoria ne oferă, cu generozitate, rezultatul.
Prezentul ne readuce moda coteriilor, din păcate mult mai bine definită de explicaţia din DEX (grup restrâns de persoane care urmăresc scopuri ascunse, egoiste și care urzesc intrigi și acțiuni reprobabile) şi mai aproape de gaşcă, clică, cârdăşie. Ne-am obişnuit întratât, că a intrat în firescul cotidian. Ocazional mai provoacă o ridicare din umeri, drept „ce-mi pasă mie” ori un interogativ-plictisit „ce pot eu face”.
Moda asta ne oferă însă şi un şir întreg de distracţii, dacă avem răbdare să privim atent în jur. Mă refer aici la strădaniile de conspirativitate ale personajelor implicate. Când toate ideile năstruşnice şi bălăcărelile posibile pot fi văzute zilnic în mass media sau în direct, să vezi domni serioşi, să zicem X, Y sau Z încercând să se întrunească fără să bată la ochii „concurenţei” dă o imagine de măreţ ridicol. Contând domnii pe ideea că cel mai bine ascunzi un lucru la vedere, îi admirăm pe respectivii mergând frumuşel cu sacoşele la piaţă (fericite nevestele), oprindu-se la o „mică discuţie” la colţul tarabei şi punând ţara la cale. Ai rămas fără partid? Nu te mulţumeşte şeful? Vrei un ciolan cu ceva cărniţă pe el? Ne vedem la piaţă!
Probabil le dă o senzaţie de siguranţă. Se simt înconjuraţi de mase (mese?) şi îşi construiesc fantasmele politice (mai degrabă personale ... dar tot un drac e ... cu p începe) Numărul celor din jur dă consistenţă, oferă o senzaţie de putere. Viitorii votanţi. Masa de manevră. Ar mai fi şi avantajul faptului că sunt văzuţi în ipostaza gospodarului serios. Dă credibilitate. Ce tari începem să fim! Ah!
La piaţă!

after

 

De pe vremea colindelor

 

asortata

himerei favorite

În salon

eleganţă în Romanul de-acu’ un veac