Pe meleaguri străine

Nu ştiu exact când e făcută poza. Am primit-o azi de la Vlăduţ, o dată cu câteva noutăţi. Pentru că nu am acum altă posibilitate de comunicare directă îţi spun aşa urarea mea (a noastră de fapt): să te faci iar „balaur”. În speranţa că ne vom revedea curând ... ca să invit la o cafea (paşnică)

Multă sănătate!

Confuzie

Toamna 2010, în centrul vechi al oraşului, actualmente capătul „Gropii”, una din inscripţiile ce decorează blocurile - de altfel, una dintre cele mai „muncite” opere ale genului – pastişă (ca mai toate pe la noi, între mâzgălituri şi graffiti). Am ieşit pe jumătate din maşina nepotului şi am îndrăznit să surprind imaginea. Am scăpat ca prin urechile acului de o bătaie zdravănă pe care mi-au promis-o instant vreo 4 domni serioşi, aflaţi la o locantă din spatele blocului cu pricina, „aburiţi” zdravăn, dar convinşi că pe ei doresc să îi compromit în poză. Norocul meu...tot cu Piedone, consortul din dotare, pe care domnii nu au dorit să îl provoace la duel, deşi aveau cuvenita majoritate. Am renunţat atunci să mai întreb de povestea inscripţiei.

“Totul pentru dragostea ta canină!”

Am pornit de la acest slogan întâlnit pe un site specializat regăsind subiectul între fotografiile mele din 2010.
Fie că e maidanezul de la colţul străzii, fie are stăpân şi acte în regulă, cel mai bun prieten al omului a devenit o problemă recurentă a spaţiului urban. Nu e o noutate, căci romaşcanii acum un veac se confruntau cu aceleaşi probleme, măcar din perspectiva câinilor vagabonzi, deveniţi o chestiune de igienă publică. Pentru rezolvare erau otrăviţi de serviciul de ecarisaj al primăriei şi lăsaţi apoi să putrezească pe străzi, spre disperarea trecătorilor. Sub acest aspect am evoluat, oarecum, îndepărtându-ne de barbaria genocidului canin din perioada interbelică.
Deşi nu câinele, ci comportamentul nostru faţă de acest îndrăgit animal este subiectul comentariului de faţă, mă întreb adeseori cât de mult ţinem la acest patruped, de îl sufocăm într-un mediu care nu îi este specific.
Privind cu sinceritate în jur putem recunoaşte că Patrocle s-a transformat în accesoriu la modă pentru Lizuca de oraş (obligatoriu cu pedigree, ca să fie în trend şi eventual să scoată ochii cumetrei de la etajul 2), mijloc de intimidare pentru băieţii buni de cartier, dar şi supliment sentimental pentru singuraticii neconsolaţi. De la paznicul gospodăriei aşa cum era în tradiţia rurală, câinele urbanizat şi-a pierdut rostul şi libertatea. Carenţele noastre afective ne lasă mai săraci în relaţiile interumane, îmbogăţind în schimb peisajul citadin.