Mă aflu, precum măgarul lui Buridan între două adevăruri.
Verificate în timp de unii şi de alţii, de la noi sau de aiurea, acestea şi-au probat valabilitatea.
1. cultura nu se moşteneşte, se cucereşte (Andre Malraux)
2. formarea începe devreme (sau biblioteca din casă ajută la formarea intelectuală a individului încă de mic – idee susţinută cu mult aplomb de unul din profesorii mei de la universitate, la rândul său fiind din familie de profesori universitari)
Aplecarea individuală asupra valorilor culturale îmbracă însă o diversitate de forme particulare. Unii caută originalitatea cu orice preţ, deşi teoria fără fundament şi aplicabilitate practică nu face doi bani. Alţii se scaldă o viaţă întreagă, confortabil, în idei de-a gata, fără să se ostenească măcar a reflecta asupra lor (pentru că, nu-i aşa, putem şi noi mâzgăli hârtia).
Fără a face o tragedie din apartenenţa la o cultură minoră (opinie personală, nu rezonez cu ideile lui Cioran), constat că provincia se complace în promovarea unor „valori” substandardizate. Uneori fără coerenţă, fără substanţă, dar cu volum (musai).
Ar trebui să-mi afirm „patriotismul locale”, afiliindu-mă la aplauzele generalizate din varii întruniri cu iz cultural din urbe. Îmi declar însă satisfacţia refuzului, a retragerii sub sticla ermetică a ventuzei de pe spatele culturii romaşcane. Mulţumesc, dar nu. Selecţia, urmare a spiritului critic, nu ar trebui să lipsească nici unuia dintre noi. Însă interesele de grup, fie el şi „cultural”, determină evoluţia cântărilor antifonice (mai degrabă cacofonice) din spaţiul urban.
Rurbani suntem şi în cultură, acest fapt nefiind negativ şi oricum ne regăsim rădăcinile în spaţiul rural. Din nefericire suntem marginali pe sector, nefiind autocritici şi nepromovându-ne suficient ceea ce este cu adevărat valoros. Văd intelectuali ai oraşului publicând cu greu un volum, strângându-şi banii din pensie, zbătându-se să lanseze apoi către public cartea respectivă, pe care, oricum singuri nu reuşesc să o promoveze prin strategii de vânzare, fiind o pradă sigură pentru şmecherii de provincie, învârtiţii care şi-au făcut ceva relaţii şi capital pentru a avea o editură. Afacerişti care nu sunt în stare să publice ceva pe baza intelectului lor sau, dacă o fac, îşi asigură, prudenţi, mai întâi corul elogioşilor la fel de sfertodocţi ca şi ei.
O veste proastă pentru această categorie: în provincie e mult mai vizibilă manevra „culturistului” cultural. Această subspecie a intelectualităţii este tot mai larg răspândită, mult mediatizată şi autopromovată (respectând regula 1 enunţată mai sus şi fiind contravenientă la regula 2).
Iar dacă la noi cultura devine tot mai mult o afacere atunci suntem vinovaţi şi prin tăcere.
