Sponsori

miercuri, 31 august 2011

Scorbura

”Sunt nefericit”.

Dureroasă concluzie. Greu de purtat tocmai pentru că nu o poate spune nimănui. Nu o recunoaște nici în fața oglinzii, decât dacă e singur, în spatele ușii închise cu zăvor solid.
Ce traume a putut să trăiască habar nu am, dar să nu mai poți avea încredere în oameni trebuie să fie cumplit. Să trebuiască să afișezi satisfacție, mulțumire de sine, când ești pustiu pe dinăuntru e alienant. Poză. Salvarea aparențelor. Să fii în rând cu lumea, să te miști în standardele acceptate/etalate de mediul pe care îl cunoști. Știi că ești ALTFEL, dar nu-ți mai poți asuma decât ceea ce îți gâdilă orgoliul, te plasează undeva deasupra capetelor altora. E musai să fii și cu moț. Dar tocmai moțul te înregimentează!
Mai știi cine ești? Unde și când te-ai schimbat? De ce?

Cine poate spune dinainte că deciziile luate sunt bune, pentru sine și pentru ceilalți? Lucrurile nu merg niciodată ață, după plan. Nimeni nu poate fi totdeauna ”egal cu sine”. Crești și descrești. Te împiedici sau te împiedică. Ai obosit! Dacă te-ai acrit sau ai prea multe vânătăi, ce faci? Te mulțumești să așezi un plasture strâmb sau judeci cum de ai ajuns aşa?
Devierile, erorile atrag după sine căutarea vinovatului, c-așa merg lucrurile la noi. Niciodată cu fapte și argumente (astea sunt doar fațadă vopsită prost), totdeauna pe jugulara ”dușmanului”. Atacul și riposta au o notă personală, capătă o față pe care ajungi să o urăști și vrei să o distrugi. Nu ai greșit tu, ci obligatoriu partenerul.
Ca să poți supraviețui trebuie să-l anihilezi. Absorbi puterea prin toți porii. Abia atunci te mai simți viu. Dar ești slab și nemernic, neputincios și fals față de tine.

Iubește-te! Mai poți?

Ce faci când întălnești rezistență ? Apuci poziția struțului! Fugi! Negi! Apoi, când îți vine bine pe chelie, scoți bâta pitită bine la spate și dai în cap cui ți-a cășunat. Să nu mai îndrăznească vreodată să îți zdruncine precarul echilibru sufletesc. Cum să îți pună la îndoială valoarea umană ? Morala impecabilă ! Cine îndrăznește? Încerci să te aduni de jos, apucând cu mâna tremurândă masca scăpată în noroi. Nu mai poți trăi fără mască. O așezi bine pe față până te contopești cu ea și zâmbești sub lumina reflectorului într-o nouă poză ipocrită.
Cine n-are încă ochi de sticlă vede doar un lemn vechi, chinuit de cari. Ai ajuns o scorbură, din stejar solid ce-ai fost!
Arderea purifică.

Numai cât am încercat să înțeleg, observând, așezându-mă în mintea răsucită și sufletul chinuit a unui astfel de om m-a cuprins disperarea. Frige!
Am încercat să ard toată urăciunea, simțind că merită. Oare?