Mafia și patria

Mă arunc, poate, prea departe. Oricum, prea onorant pentru micimea băștinașilor la care mă refer, ocupați în fapt cu găinării curente, lipsiți de viziune, perspectivă și talent.
La origine, organizația la care fac trimitere - general apreciată, în contemporaneitate, drept criminală – apăruse ca o mișcare de rezistență internă. Venea în sprijinul patriei, aceasta nefiind un termen abstract, cum suntem astăzi înclinați să credem, mult prea pragmaticii trăitori ai sec. XXI. Cuvântul de ordine era onoare. În ce s-a transformat nu comentez aici. Important e că s-a dat la export.
Loco, suntem înconjurați doar de berbanți cu pofte mari și putirințe mici, structurați într-o organigramă completă a unei mafii sui-generis (ca mai toate pe la noi): de la ”soldații” care execută neștiutori ordinele, locotenentul care mișună peste tot (azi nu mai împrăștie ordine, ci vinde bilete), la Consigliere (aici se mai confundă planurile și oricum nu mai ascultă nimeni de sfaturi) Contabile (la ei era poziționat înainte de consigliere, la noi e ceva mai sus în ierarhie, că deh, toți au nevoie de facturi), apoi un Capo Bastone tăcut (tot executant săracu') și Capo Crimini (acest Don locale, naș năpărlit). Singurul care are capul mobilat, aducând cumva cu originalul (de la ei) ar fi Capo di Tutti Capi. Aici no comment.
Cert e că legea tăcerii funcționează, nu impusă de mafie, ci de bunul simț comun al celor care îi studiază, apreciază la locul cuvenit și nu se complică. Cât despre ”Onorata Societate” (de la noi) în ansamblul ei, nu e decât piramidală, căci onoarea a plecat de mult de acolo. Iar patria, ducă-se! E gargară pentru fraieri. Nici nu mai e la modă.
Am făcut această comparație ca să se simtă și ei bine. În sfârșit au captat atenția. După 2 ani de studiu făcut pe ei, iaca văd și eu un rezultat (tot ăla). Ar însemna că au dreptate cei care spun că istoria e ciclică…

Sa le propunem drept emblema

Sub pălăria lui Nenea Iancu

„Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat?”
Cum n-am apucat vaccinarea antisocietate, de la o vreme „mi-au luat toată puterea, mi-au frânt inima...”. Şi uite aşa mă ia cu leşinuri în fiecare dimineaţă, întrebându-mă „unde e ascuns șarpele? de unde o să-și arunce veninul asupra mea”. Mă torturează inimaginabil, preţ de 5 minute, cât îmi fumez cafeaua. Apoi îmi amintesc că scrisoarea nu există, nici vorbă să fie pierdută. Mă întreb, dintr-o piruetă, în drum spre baie, dacă asta o să împiedice votarea? Neeeh! Iar Dandanache face ce vrea, unde vrea, cu ce vrea el şi familia lui de la paşopt! Orgolii... Faza cu „pac! la Răsboiul” e răsuflată de mult şi eu, oricum, nu reuşesc să mă asortez cu Danda. Nu-s bărbată!
Bref, nici azi nu am de gând să răspund. La momentul cu trasul botinelor îmi sucesc iară gândul spre Caţa...apoi, gata, ridicând cu un deget cheile, încui momentul vesel, apreciind cât de agreabil masculin era Caţavencu : „Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e vina mea!”
P.(Î).S. Abia seara târziu, cu perna în cap, mă mai opresc cu gândul la mişcarea scenică de după plecăciunea la 90 de grade: „Sărut mâinile... sărut mâinile!... când Caţa „iese repede zăpăcit prin fund”